atribuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.atribuțiune (Dicționar de neologisme, 1986)ATRIBUȚIÚNE s.f. v.
atribuție.
atribuțiune (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.atribuțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*atribuțiúne f. (lat.
attribútio, -ónis). Acțiunea de a atribui. Lucrare care e de competența orĭ în sarcina cuĭva:
asta nu e în atribuțiunile mele. Parte de administrațiune asignată unuĭ funcționar:
atribuțiunile unuĭ primar. – Și
-úție.atribuțiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ATRIBUȚIÚNE s. f. v. atribuție.atribuțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)atribuți(un)e f.
1. fapta de a atribui;
2. dreptul de a examina, de a judeca:
adunarea își exercită atribuțiunile; 3. întinderea unei puteri, competență.