atribuție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, muncă dată cuiva spre îndeplinire. [
Var.:
atribuțiúne s. f.] – Din
fr. attribution, lat. attributio, -onis.atribuție (Dicționar de neologisme, 1986)ATRIBÚȚIE s.f. Competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligație, însărcinare. [Gen.
-iei, var.
atribuțiune s.f. / cf. fr.
attribution, lat.
attributio].
atribuție (Marele dicționar de neologisme, 2000)ATRIBÚȚIE s. f. competență, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate. (< fr.
attribution, lat.
attributio)
atribuție (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate; însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. [
Var.:
atribuțiúne s. f.] –
Fr. attribution (
lat. lit. attributio, -onis).
atribuție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)atribúție (a-tri-, -ți-e) s. f.,
art. atribúția (-ți-a), g.-d. art. atribúției; pl. atribúții, art. atribúțiile (-ți-i-)atribuție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ATRIBÚȚIE, atribuții, s. f. Sferă de autoritate, de competență, de activitate a cuiva; însărcinare, obligație, sarcină dată cuiva spre îndeplinire. [
Var.:
atribuțiune s.f] — Din
fr. attribution, lat. attributio, -onis.