atributiv - explicat in DEX

atributiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ATRIBUTÍV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcție de atribut (2). – Din fr. attributif.

atributiv (Dicționar de neologisme, 1986)
ATRIBUTÍV, -Ă adj. Cu funcție de atribut. ◊ Propoziție atributivă = propoziție care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un cuvânt din propoziția regentă; propoziție relativă. [< fr. attributif].

atributiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ATRIBUTÍV, -Ă adj. cu funcție de atribut. ♦ propoziție ~ă = (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziție relativă. (< fr. attributif)

atributiv (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ATRIBUTÍV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcție de atribut. – Fr. attributif.

atributiv (Dicționaru limbii românești, 1939)
*atributív, -ă adj. (d. atribút; fr. attributif). Care cuprinde un atribut: adjectiv, verb atributiv.

atributiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
atributív (a-tri-) adj. m., pl. atributívi; f. atributívă, pl. atributíve

atributiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
atributiv a. Gram. prin care se exprimă un atribut: adjectiv atributiv.

atributiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ATRIBUTÍV, -Ă, atributivi, -e, adj. Care are funcție de atribut (2). — Din fr. attributif.