aspru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÁSPRU1, aspri, s. m. Monedă turcească de argint, cu circulație în țările române începând din
sec. XV. – Din
ngr. áspron.aspru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÁSPRU2, -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu suprafața zgrunțuroasă care dă la pipăit o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre fire de păr) tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase.
2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase.
3. (Despre vin) Care are gust înțepător; acru.
II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Mare, intens, puternic, înverșunat.
Vânt aspru. 2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat.
Aspră robie. 3. Lipsit de indulgență, sever, neînduplecat, necruțător.
Purtarea aspră. –
Lat. asper.aspru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)áspru (áspră), adj. –
1. Tare, dur (în sens propriu și figurat). –
2. (
Adv.) Cu asprime. –
Mr.,
megl. aspru. Lat. asper (Pușcariu 146; Candrea-Dens., 191; REW 768; DAR);
cf. alb. aspëre, it. aspro, prov.,
cat. aspre, fr. âpre, sp.,
port. áspero. Cf. dubletul următor.
Der. aspreală, s. f. (asprime, duritate);
aspri, vb. (a face să devină aspru);
asprime, s. f. (proprietatea de fi aspru);
aspriu, adj. (fără gust, insipid);
înăspri, vb. (a face să devină aspru, încordat).
aspru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)áspru (áspri), s. m. – Veche monedă turcească de argint, care a circulat în țările române, începînd cu
sec. XV; valora a douăsprezecea parte dintr-un florin, în
sec. XVII, și 1/80 dintr-un leu (adică o
lețcaie sau o jumătate de
para), la începutul
sec. XIX. –
Mr. aspru, megl. aspră. Ngr. ἄσπρον, din
lat. asper, cf. bg. asprŭ. Cuvîntul
sp. figurează deja la Covarrubias.
Cf. Ed. Schwyzer,
IF, I (1931), p. 1-45.
aspru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÁSPRU1, aspri, s. m. Monedă turcească cu circulație în Principatele Române începând din secolul al XV-lea. –
Ngr. aspron.aspru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ÁSPRU2, -Ă, aspri, -e, adj. I. 1. Cu o suprafață zgrunțuroasă care dă (la pipăit) o senzație specifică, neplăcută. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase.
2. (Despre apă) Care conține (din abundență) săruri calcaroase.
3. (Despre vin) Înțepător; acru.
II. Fig. 1. (Adesea adverbial) Puternic, năpraznic.
Vânt aspru se izbea în geamuri (SADOVEANU).
2. Care provoacă suferințe, greu de îndurat.
Arabul căzuse în aspră robie (MACEDONSKI). ♦ Înverșunat.
Un câmp de aspră luptă (ALECSANDRI).
3. Lipsit de indulgență, neînduplecat, necruțător. ♦ Ager, curajos.
4. (Adesea adverbial) Sever, dur.
Voce aspră. –
Lat. asper.aspru (Dicționaru limbii românești, 1939)1) áspru m., pl.
așpri (ngr.
áspron, alb. d. lat.
asper, ban noŭ, curat, alb). Monetă [!] veche de argint de valoare variabilă. – În sec. XVI un galben venețian saŭ un sultanin (al sultanuluĭ ) valora 60 așpri. Așpriĭ ceĭ noĭ, care umblau în Mold. și Munt. pe la 1620, nu maĭ eraŭ considerațĭ ca banĭ de argint, și se făcea deosebire între vechĭ u aspru, care era de argint, și cel noŭ (suflat cu argint), care după un timp îșĭ
arăta arama. De aicĭ expresiunea
a-țĭ arăta arama, a-țĭ arăta defectele (Iorga, Negoț. 214 și 221). Leu vechĭ era împărțit în 40 de parale, ĭar paraŭa în 3 așpri (turc.
akčé), care se numeaŭ și
lețcăĭ (Șăin. Infl. Or.).
aspru (Dicționaru limbii românești, 1939)2) áspru, -ă adj., pl.
aspri și
așpri, f.
e (lat.
asper, it.
aspro, fr.
âpre). Neneted, zgrunțuros:
părete aspru. De un gust înțepător:
vin aspru. Fig. Intens:
ger aspru. Sever:
privire aspră. Adv. Cu severitate:
a vorbi aspru.aspru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)áspru1 adj. m.,
pl. áspri; f. áspră, pl. áspreaspru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)áspru2 s. m.,
art. ásprul; pl. áspri, art. ásprii