apostat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)APOSTÁT, -Ă, apostați, -te, s. m. și
f.,
adj. (Persoană) care a săvârșit o apostazie (
1);
p. ext. răzvrătit, rebel. – Din
fr. apostat, lat. apostata.apostat (Dicționar de neologisme, 1986)APOSTÁT, -Ă adj. (
adesea s.)
1. Care a renunțat la convingerile anterioare.; (
p. ext.) răzvrătit. [< fr.
apostat, cf. gr.
apostates – rebel].
apostat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)apostát (apostátă), adj. – Care a săvîrșit o apostazie; răzvrătit, rebel.
Ngr. ἀποστάτης (
sec. XVII,
cf. Gáldi 151), și mai tîrziu din
fr. apostat. –
Der. apostazie, s. f., din
fr.;
apostazia, vb. (a renunța, a renega).
apostat (Marele dicționar de neologisme, 2000)APOSTÁT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care a săvârșit o apostazie. (< fr.
apostat, lat.
apostata, gr.
apostates)
apostat (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))APOSTÁT, -Ă, apostați, -te, adj. (Adesea substantivat)
1. Care a săvârșit o apostazie.
2. Care și-a schimbat convingerile anterioare;
p. ext. răzvrătit, rebel. –
Fr. apostat (
lat. lit. apostata).
apostat (Dicționaru limbii românești, 1939)*apostát, -ă adj. (vgr.
apostátes). Renegat, care s' a lepădat de religiune saŭ de un principiŭ:
împăratu Ĭulian Apostatu. V.
prestîpnic.apostat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)apostát adj. m.,
s. m.,
pl. apostáți; adj. f.,
s. f. apostátă, pl. apostáteapostat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)apostat a. și m.
1. care s’a lepădat de religiune sau de un principiu;
2. fig. poți din nou sdrobi și frânge apostat inima mea EM.
apostat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)APOSTÁT, -Ă, apostați, -te, s. m. și
f.,
adj. (Persoană) care a săvârșit o apostazie (
1);
p. ext. răzvrătit, rebel. — Din
fr. apostat, lat. apostata.