apocopă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. – Din
fr. apocope, lat. apocopa.apocopă (Dicționar de neologisme, 1986)APOCÓPĂ s.f. 1. Cădere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe de la sfârșitul unui cuvânt.
2. Fractură în care o parte a osului este pierdută. [< fr.
apocope, cf. lat.
apocopa, gr.
apokope <
apo – afară,
koptein – a tăia].
apocopă (Marele dicționar de neologisme, 2000)APOCÓPĂ s. f. 1. cădere a consoanei finale a unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia. 2. fractură cu pierderea unei părți a osului. (< fr.
apocope, lat.
apocopa)
apocopă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))APOCÓPĂ, apocope, s. f. Cădere a vocalei finale a unui cuvânt.
„Fără” a devenit „făr'” prin apocopă. –
Fr. apocope (
lat. lit. apocopa).
apocopă (Dicționaru limbii românești, 1939)*apócopă f. (vgr.
apokopé, tăĭere. V.
sincopă).
Gram. Omiterea uneĭ litere sau silabe la sfîrșitu unuĭ cuvînt, precum
a zice îld.
a zicere. – Fals
-ópă.apocopă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)apocópă s. f.,
g.-d. art. apocópei; pl. apocópeapocopă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)apocopă f.
Gram. omiterea unei litere sau silabe la sfârșitul unei vorbe:
zi, fă = zice, face.apocopă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)APOCÓPĂ, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care constă în) dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt. — Din
fr. apocope, lat. apocopa.