antagonist (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ANTAGONÍST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. Care se află în antagonism (unul față de altul); antagonic. ◊
Contradicție antagonistă = contradicție antagonică. – Din
fr. antagoniste, lat. antagonista.antagonist (Dicționar de neologisme, 1986)ANTAGONÍST, -Ă adj. Care este opus ireductibil, în antagonism; rival, inamic; antagonic. ◊
Contradicție antagonistă = tip de contradicție specific orânduirilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, constând în opoziția de interese fundamentale dintre clasele orânduirii respective (sau uneori, în sânul clasei dominante, dintre anumite grupe și fracțiuni ale ei). [< fr.
antagoniste, cf. rus.
antagonist, lat.
antagonista < gr.
anti – contra,
agon – luptă].
antagonist (Marele dicționar de neologisme, 2000)ANTAGONÍST, -Ă I.
adj. antagonic. II. adj., s. n. (substanță, agent, mușchi) care împiedică efectele agonistului
2 (II). (< fr.
antagoniste, lat.
antagonista, gr.
antagonistes)
antagonist (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ANTAGONÍST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. În antagonism (unul față de altul). –
Fr. antagoniste (
lat. lit. antagonista).
antagonist (Dicționaru limbii românești, 1939)*antagoníst, -ă s. și adj. (
antagonistés, d.
anti-, contra, și
agonistés, luptător). Adversar. Care lucrează în sens opus:
mușchĭ antagoniștĭ.antagonist (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)antagoníst adj. m.,
pl. antagoníști; f. antagonístă, pl. antagonísteantagonist (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)antagonist m. cel ce se luptă în contra, adversar.
antagonist (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ANTAGONÍST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. Care se află în opoziție; antagonic.
◊ Contradicție antagonistă = contradicție antagonică. — Din
fr. antagoniste, lat. antagonista.