anin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)anín (aníni), s. m. – Specie de arbore. –
Var. anine, arin(e). –
Mr. arin, megl. rin. Lat. *
alninus, de la
alnus (Hasdeu 1205; Densusianu,
Hlr. 119; Candrea,
Conv. lit., XXXIX, 1120; Pușcariu 90; REW 375a; DAR; Rosetti,
Rhotacisme, 20). Pentru cuvîntul
lat.,
cf. Meillet,
s. v. alnus. Alternanța
arin – anin pare să arate că trebuie plecat de la o formă disimilată *
alinus ›
arin, care ulterior s-ar fi asimilat
arin ›
anin. Ambele forme
rom. se bucură de mare circulație,
anin mai ales în
Munt. și Banat. Schimbarea de accent trebuie să fie proprie
lat. Meyer-Lübke,
ZRPh., VIII, 147, Hasdeu și Densusianu consideră forma
anin anterioară lui
arin. Der. anină, s. f. (fruct de arin);
aninaș, s. m. (liliac sălbatic);
aninet, aniniș, s. n. (pădurice de arini);
ariniște, (
var. aniniște),
s. f. (ariniș).