anina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ANINÁ, anín, vb. I.
1. Tranz. (
Pop.) A agăța (
1).
2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). –
Lat. *anninare (<
ad + *
ninna „leagăn”).
anina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)aniná (anín, aninát), vb. –
1. A agăța. –
2. a apuca, a (se) prinde de ceva.
Lat. *
annināre „a legăna”, de la *
ninna „leagăn” (Pușcariu 81; REW 5817; DAR);
cf. nineri și
nani, și
it. ninna-nanna „nani-nani!”,
alb. ninuljë „leagăn”,
engad. niner „a legăna”,
prov. nina „a dormi”. Transformarea semantică pare a se explica prin faptul că
anina indică acțiunea de a agăța un obiect fără a-l fixa, de a-l atîrna liber, astfel încît prin simplul fapt că este suspendat se mișcă și se balansează – aceasta fiind principala diferență între
anina „a atîrna” și
acăța „a suspenda fixînd”. După Pușcariu, schimbarea se explică prin confuzia termenului care indică acțiunea de a lega leagănul, cu cel care indica acțiunea de a lega sau atîrna în general. Pascu,
Beiträge, 11, propune ca etimon
lat. *
allevinare, contaminat cu
levare. –
Der. aninăcios, adj. (care atîrnă);
aninătoare, s. f. (loc fără ieșire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agățătoare, gaică).
anina (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ANINA 1. Munții Aninei, masiv muntos calcaros în
M-ții Banatului, între văile Carașului la N și Nerei la S. Forme carstice specifice: lapiezuri, doline, uvale, chei, izbucuri, peșteri etc.
Alt. max.: 1.160 m (
vf. Leordiș). Zăcăminte de huilă. La poalele lor se află orașele Anina și Oravița.
2. Oraș în
jud. Caraș-Severin; 11.703
loc. (1991).
Expl. de huilă argile refractare și șisturi bituminoase. Termocentrală (990 MW); cocserie; fabrică de mobilă și cherestea; întreprinderi de panificație. Centru turistic. Declarat oraș în 1952.
anina (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ANINÁ, anín, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A (se) atârna, a (se) agăța de ceva sau de cineva.
2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină. ♦ A se vârî (nepoftit), a se amesteca (în vorbă). –
Lat. *anninare (<
ad + *
ninna „leagăn”).
anina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aniná (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
anínăaninà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aninà v.
1. a atârnà (cu ușurință):
a anina flori în casă; 2. termen de vânătoare: a aduce la strâmtoare (v.
aninătoare);
3. a se agăța, a se prinde de ceva:
cum s’anină despre ziori roua limpede pe flori AL.;
4. fig. a se lega de:
te anini de proprietatea altuia AL. [Origină necunoscută].
anina (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ANINÁ, anín, vb. I.
1. Tranz. (
Pop.) A agăța (1).
2. Refl. Fig. (Rar) A se lega de cineva, a nu-i da pace; a căuta pricină (cuiva). —
Lat. *anninare (<
ad +
*ninna „leagăn”).