anin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ANÍN s. m. v. arin.anin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)anín (aníni), s. m. – Specie de arbore. –
Var. anine, arin(e). –
Mr. arin, megl. rin. Lat. *
alninus, de la
alnus (Hasdeu 1205; Densusianu,
Hlr. 119; Candrea,
Conv. lit., XXXIX, 1120; Pușcariu 90; REW 375a; DAR; Rosetti,
Rhotacisme, 20). Pentru cuvîntul
lat.,
cf. Meillet,
s. v. alnus. Alternanța
arin – anin pare să arate că trebuie plecat de la o formă disimilată *
alinus ›
arin, care ulterior s-ar fi asimilat
arin ›
anin. Ambele forme
rom. se bucură de mare circulație,
anin mai ales în
Munt. și Banat. Schimbarea de accent trebuie să fie proprie
lat. Meyer-Lübke,
ZRPh., VIII, 147, Hasdeu și Densusianu consideră forma
anin anterioară lui
arin. Der. anină, s. f. (fruct de arin);
aninaș, s. m. (liliac sălbatic);
aninet, aniniș, s. n. (pădurice de arini);
ariniște, (
var. aniniște),
s. f. (ariniș).
anin (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ANÍN s. m. v. arin.anin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) anín și
arín m. (lat.
alnínus, d.
alnus, anin). Un arbore din familia mesteacănuluĭ. Scoarța aninuluĭ alb (
alnus incana) e tinctorială. Cel negru (
alnus glutinosa) crește răpede [!] și e bun p. împădurirea terenurilor umede. Cu scoarța și amentele luĭ, numite
anine, văpsesc [!] țărancele lîna în negru.
anin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) anín, a
-á v. tr. (rudă cu it.
ninnare, log.
anninnare, a legăna. Cp. cu mrom.
alinari, a sui, lat.
allevinare, a ridica). Atîrn, spînzur:
a anina haĭna' n cuĭ. Aduc vînatu la strîmtoare. V. refl. Mă atîrn.
Fig. Mă leg (mă aleg) de cineva:
ce te aninĭ de mine?anin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)anin m. arbore ce crește prin locuri umede și a cărui scoarță e întrebuințată în industrie ca tinctorială
(Alnus). [Lat. *ALNINUS din ALNUS, de unde și Mold.
arin].
anin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ANÍN s. m. v. arin.