animism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ANIMÍSM s. n. Formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite și în existența unor duhuri ale obiectelor (plante, ape etc.); spiritualizare, personificare a forțelor și a fenomenelor naturii. – Din
fr. animisme.animism (Dicționar de neologisme, 1986)ANIMÍSM s.n. Credință primitivă potrivit căreia obiectelor și fenomenelor naturii li se atribuie suflet; personificare a forțelor și a fenomenelor naturii. [< fr.
animisme, cf. lat.
anima – suflet].
animism (Marele dicționar de neologisme, 2000)ANIMÍSM s. n. credință primitivă potrivit căreia obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii. (< fr.
animisme)
animism (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ANIMÍSM s. n. Stadiu al gândirii primitive, când oamenii credeau că obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii. –
Fr. animisme.animism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)animísm s. n.animism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)animism n.
1. doctrină după care sufletul ar fi cauza primă a faptelor vitale și intelectuale;
2. teorie filozofică care identifică sufletul cu viața animală;
3. pornirea copilului și a omului primitiv de a da viață lucrurilor neînsuflețite și inerte. Animismul e factorul creator al mitologiilor și al superstițiunilor; natura moartă înviază și respiră: munți, izvoare și păduri sunt locuite de spirite, de zei și zine.
animism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ANIMÍSM s. n. Credință potrivit căreia orice în univers, și universul însuși, are un suflet sau este o ființă vie. — Din
fr. animisme.