anaforà - explicat in DEX

anafora (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ANAFORÁ, anaforale, s. f. (În Moldova și în Țara Românească, în sec. XVIII – XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamație a domnitorului. – Din ngr. anafora.

anafora (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ANAFORÁ, anaforale, s. f. (Înv.) Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). – Ngr. anafora.

anafora (Dicționaru limbii românești, 1939)
anaforá f. (ngr. anaforá, raport. V. anáforă. Sec. 18-19. Raport (dare de samă [!]) a unuĭ funcționar către domn.

anafora (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
anaforá (raport) (înv.) s. f., art. anaforáua, g.-d. art. anaforálei; pl. anaforále, art. anaforálele

anaforà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
anaforà f. odinioară, raport către Domnul țării: gata-i anaforaua către Vodă? AL. [Gr. mod. ANAFORÀ].

anafora (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ANAFORÁ, anaforale, s. f. (În Moldova și în Țara Românească, în sec. XVIII-XIX) 1. Raport scris adresat domnitorului (de către un mare dregător). 2. Proclamație a domnitorului. — Din ngr. anaforá.