amănunțime (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMĂNUNȚÍME, amănunțimi, s. f. (Rar) Detaliu, amănunt. –
Amănunt +
suf. -ime.amănunțime (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMĂNUNȚÍME, amănunțimi, s. f. Amănunt, detaliu. – Din
amănunt1 +
suf. -ime.amănunțime (Dicționaru limbii românești, 1939)amănunțíme și
amăr- f. Amănunt.
amănunțime (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amănunțíme (rar)
s. f.,
g.-d. art. amănunțímii; pl. amănunțímiamănunțime (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMĂNUNȚÍME, amănunțimi, s. f. (Rar) Detaliu, amănunt. —
Amănunt +
suf. -ime.