amănunt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMĂNÚNT, -Ă, amănunți, -te, s. n.,
adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊
Loc. adj. și adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantități.
Comerț cu amănuntul. ◊
Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau
până în cele mai mici amănunte sau
în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios.
2. Adj. (
Înv.) Amănunțit
2. [
Var.: (
reg.)
amărúnt s. n.] –
A3 +
mănunt „mărunt”.
amănunt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)amănúnt (amănúnte), s. n. –
1. (Înv.) Amănunțit, în detaliu (sens
adv.) –
2. Detaliat (sens
adj.).
3. Detaliu. –
Var. amărunt, (cu
der. săi). De la
mărunt, cu
a- caracteristic formelor
adv. Uzul ca
s. este modern, pentru cel
adv. cf. it. a minuto. –
Der. amănunți, vb. (a mărunți; a da amănunte);
amănunțime, s. f. (detaliu).
amănunt (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMĂNÚNT1, amănunte, s. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment. ◊
Loc. adj. și
adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu.
Comerț cu amănuntul. ◊
Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau
până în cele mai mici amănunte sau
în amănunt ori
în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios. [
Var.: (
reg.)
amărúnt s. n.] – Din
a3 +
mănunt „mărunt”.
amănunt (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMĂNÚNT2, -Ă, amănunți, -te, adj. (
Înv.) Amănunțit. – Din
a3 +
mănunt „mărunt”.
amănunt (Dicționaru limbii românești, 1939)amănúnt și
amărúnt n., pl.
e, vechĭ
urĭ (
a 4 și
mănunt, mărunt). Parte măruntă, particularitate, detaliŭ:
amănuntele lupteĭ, o veste fără nicĭ un amănunt, a da amănunte, a intra (saŭ
a te perde)
în amănunte. Cu amănuntu saŭ cu de-a mănuntu [!] (maĭ exact de cît
cu de amănuntu, ca și cu
de-a sila), amănunțit, în detaliŭ:
a povesti, a vinde cu de-a mănuntu. V.
toptan și
dibă.amănunt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amănúnt s. n.,
pl. amănúnteamănunt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)amănunt n. V.
amărunt.amănunt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AMĂNÚNT, -Ă, amănunți, -te, s. n.,
adj. 1. S. n. Element secundar, neesențial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunțime. ◊
Loc. adj. și
adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în cantități mici.
Comerț cu amănuntul. ◊
Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau
până în cele mai mici amănunte sau
în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuțios.
2. Adj. (
Înv.) Amănunțit
2. [
Var.: (
reg.)
amărunt s. n.] —
A3 + mănunt „mărunt”.