aman (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AMÁN interj.,
subst. 1. Interj. (
Înv.) Îndurare! iertare!
2. Subst. (În
expr.)
A fi (sau
a ajunge)
la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare.
A lăsa (pe cineva)
la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din
tc. aman.aman (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)amán interj. – Milostenie, iertare. –
Mr.,
megl. aman. Tc. amán, din
arab. amān (Șeineanu, II, 18; Lokotsch 66);
cf. ngr. ἀμάν,
alb.,
bg.,
fr. aman, sp. amán, ultimele direct din
arab. Cf. aliman.aman (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)AMAN, Theodor (1831-1891,
n. Cîmpulung), pictor și grafician român. A oscilat între academism și romantism, prezentînd puternice trăsături realiste și, în meșteșug, receptivitate la înnoiri impresioniste. Compoziții cu teme istorice („Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Boerii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”), tablori de gen („Horă la Aninoasa”, „Bal mascat în atelier”, „Pe terasă la Sinaia”). Portrete („Principesa Zoe Brîncoveanu”), naturi moarte. În creația sa de gravor (acvaforte) îmbrățișează o tematică similară cu a picturii. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din București, pe care o conduce pînă la sfîrșitul vieții.
M. post-mortem al
Acad. (1991).
aman (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AMÁN interj. Îndurare! iertare! ◊
Expr. A fi (sau
a ajunge)
la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare.
A lăsa (pe cineva)
la aman = a părăsi (pe cineva) când e la mare nevoie. –
Tc. aman.aman (Dicționaru limbii românești, 1939)amán (turc. ar.
aman. V.
aliman) interj. pin [!] care musulmaniĭ imploră cruțarea viețiĭ.
A ajunge, a fi la aman, a ajunge, a fi la mare nevoĭe (la extrem). Loc. adv.
Amán-zamán, zor-nevoĭe, cu orĭ-ce preț, numaĭ de cît:
zice să-ĭ daŭ, că alt-fel, aman-zaman, moare!aman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amán1 (
înv.)
interj.aman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)amán2 (în
expr. la ~)
s. n.aman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aman ! int.
1. grație, iertare ! (strigătul Mahomedanilor în luptă):
aman ! ei cu toți răcnia POP.;
2. exclamațiune sentimentală în cântecele populare:
ah ! aman ! aman ! 3. (ironic) spre a cere iertare;
ia acuș te scarpin... de-i zice aman, puiule ! CR. [Turc. AMAN].
aman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Aman m. ministru al lui Ahasver (Assuerus), regele Perșilor, care căută să prăpădească pe Evrei, scăpați de regina Estera (510 a. Cr.).
aman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Aman (Teodor) m. pictor de istorie națională și acvarelist român (1827-1891).