alură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALÚRĂ s. f. 1. Fel de a se mișca; mers, umblet; (rar) înfățișare.
2. Mod de deplasare a unui animal.
3. Ritm în care se desfășoară o acțiune individuală sau colectivă în întrecerile sportive.
4. Mod în care se desfășoară un eveniment, o întâmplare etc. – Din
fr. allure.alură (Dicționar de neologisme, 1986)ALÚRĂ s.f. Fel de a se mișca; mers, umblet; înfățișare. ♦ Unghiul format de drumul urmat de o navă față de direcția vântului. ♦ Fel de a acționa, de a se purta; purtare, comportare; (
spec.) ritm în care se desfășoară o întrecere sportivă. [Pron.
-liu-. / < fr.
allure].
alură (Marele dicționar de neologisme, 2000)ALÚRĂ Lü/ s. f. 1. mod de deplasare a unui animal, vehicul. 2. fel de a merge; ținută, aspect; înfățișare. 3. fel de a acționa, de a se purta; ritm în care se desfășoară o întrecere sportivă. 4. poziția vântului față de o navă. 5. unghiul format de drumul urmat de o navă față de direcția vântului. (< fr.
allure)
alură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALÚRĂ s. f. Fel de a se mișca; (rar) înfățișare. ♦ Ritm (în care se desfășoară o întrecere sportivă). –
Fr. allure.alură (Dicționaru limbii românești, 1939)*alúră f., pl.
ĭ (fr.
allure d.
aller, a merge).
Barb. Felu mersuluĭ, mers, umblet.
Fig. Aer, călcătură:
ce alură de savant!alură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)alură [
pron. alǘră]
s. f.,
g.-d. art. alurii; pl. alurialură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALÚRĂ, aluri, s. f. 1. Fel de a se mișca; mers, umblet; înfățișare, ținută.
2. Mod de deplasare a unui animal.
3. Ritm în care se desfășoară o acțiune individuală sau colectivă în întrecerile sportive.
4. Mod în care se desfășoară un eveniment, o întâmplare etc. [
Pr.:
alüră] — Din
fr. allure.