altiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALTÍȚĂ, altițe, s. f. Porțiune ornamentală prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor iilor. –
Cf. scr. latica.altiță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)altíță (altíțe), s. f. – Broderie pe partea superioară a mînecii la ie sau cămașă.
Lat. altĭtia, de unde
it. altezza. Se explică prin poziția relativă a broderiei; partea inferioară a mînecii, cînd este brodată, nu se poate numi astfel. După Cihac, Hasdeu și DAR, din
sb. latica „margine de rochie” (de unde, în Ban.,
var. lătiță); este posibil însă ca cuvîntul
sb. să provină din
rom. Este dubletul lui
alteță, s. f., din
it. (
sec. XIX).
altiță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALTÍȚĂ, altițe, s. f. Broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor. –
Comp. sb. latica.altiță (Dicționaru limbii românești, 1939)altíță f., pl.
e (sîrb.
latica). Cusutura ornamentală (cu florĭ saŭ fluturĭ) de pe umeriĭ cămășilor țărăneștĭ (maĭ ales femeĭești).
altiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)altíță s. f.,
g.-d. art. altíței; pl. altíțealtiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)altiță f. umărul unei ii cusut cu flori:
cămașă cu altiță. [Banat
latiță = serb. LATIȚA].