altar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult pe care se oficiază liturghia, în biserica creștină.
2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor.
3. (În
expr.)
Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa.
4. (
Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. –
Lat. altarium.altar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)altár (altáre), s. n. – Parte a bisericii în care se oficiază liturghia. –
Var. altariu (
înv.).
Megl. altar, istr. altor. Lat. altār sau
altārium (Pușcariu 68; Candrea-Dens., 49; REW 381; DAR; Philippide, II, 631);
cf. alb. ljter, it. altare, prov.,
sp.,
port. altar. Există în
rom. și dubletul
oltar, din
sl. olŭtarĭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227;
Cf. Gáldi,
Dict., 148),
cf. bg.,
sb.,
cr.,
slov.,
rus. oltar, ceh.,
mag. oltár. Forma
oltar este
înv.altar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)altar, altare s. n. restaurant; bar
altar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia;
fig. religia creștină.
2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. [
Var.: (
înv.)
oltár s. n.] –
Lat. altarium.altar (Dicționaru limbii românești, 1939)altár n., pl.
e (lat.
altarium, altare și
altar, d.
altus, înalt; it.
altare, fr.
autel). La Romanĭ, rîdicătura [!] pe care se ardeaŭ victimele la sacrificiŭ. La creștinĭ, acea parte a bisericiĭ unde servește preutu [!] și unde e sfînta masă. – Vechĭ (și azĭ rar) și
oltar, d. vsl.
olŭtarĭ, bg.
oltar, ung.
oltár (tot d. lat.).
altar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)altár s. n.,
pl. altárealtar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)altar n.
1. masă pentru sacrificii (la necreștini);
2. sf. masă unde preotul săvârșește leturghia;
3. chiliuța din dosul iconostasului, în mijlocul căreia s’află sf. masă sau prestolul;
4. fig. cult, religiune:
al dragostei altar AL. [Lat. ALTARE, pe lângă slavicul
oltar, de aceeaș origină: dublet lexic latino-slav ca
sânt și
sfânt].
altar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult, simbol al lui Hristos, pe care se oficiază liturghia, în Biserica creștină.
2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în Antichitate, se aduceau jertfe zeilor.
3. (În
expr.)
Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa.
4. (
Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. —
Lat. altarium.