albastru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ALBÁSTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj.,
s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦
Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊
Expr. Inimă-albastră =
a) suflet trist,
p. ext. tristețe, jale;
b) necaz, mânie, furie.
Cu (sau
de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (
Fam.)
E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă.
2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊
Albastru de metilen = colorant albastru (
1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină.
Albastru de Prusia (sau
de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. –
Lat. albaster (<
albus).
albastru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)albástru (albástră), adj. – De culoarea cerului senin. –
Mr. albastru „cenușiu, fumuriu”.
Lat. *
albaster, de la
albus (Pușcariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul ușor înnorat, prin urmare albicios (
cf. mr.); astăzi indică numai „albastru ca cerul”.
Cf. Densusianu,
GS, II, 324.
Der. albăstrea, s. f.;
albăstreală, s. f.;
albăstri, vb. ( a da culoare albastră; a clăti rufele cu albăstreală);
albăstrime, s. f. (culoare albastră; boierime);
albăstriță, s. f.;
albăstriu, adj. Sensul lui
albăstreală „albastru de rufe” (
cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate că este
cuv. foarte uzual și singurul care explică sensul lui
albăstrime de „boierime”, adică „oameni cu cămașa scrobită”.
albastru (Dicționar de argou al limbii române, 2007)albastru, -ă, albaștri, -e adj. (d. o situație, o conjunctură etc.) neplăcut; nefavorabil
albastru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALBÁSTRU1 s. n. Culoare albastră. –
Lat. *albastrum.albastru (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ALBÁSTRU2, -Ă, albaștri, -stre, adj. 1. Care are culoarea cerului senin.
2. Fig. Melancolic, sumbru. ◊
Expr. Inimă-albastră =
a) inimă tristă;
p. ext. tristețe;
b) necaz, mânie, furie. (
Fam.)
E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut. –
Lat. *albaster (<
albus).
albastru (Dicționaru limbii românești, 1939)albástru, -ă adj. (lat.
albaster, de la
albus, alb, ca it.
biancastro, albicĭos, d.
bianco, alb). De coloarea [!] ceruluĭ senin.
Fig. Iron. Inimă albastră, întristată.
Pele [!] albastră, astrahan negru, a căruĭ pele bate în albastru (V.
bașcaliŭ). S. n. Coloarea albastră:
albastru ceruluĭ, măriĭ. Albastru de Prusia, o vopsea albastră închisă.
albastru (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)albástru, -ă, adj. – (ref. la oi) De culoare sură: „Oile cele albastre / Toate m-or jeli pe coste” (Bârlea 1924; Ieud). „Prin oaie albastră numesc ceea ce în alte locuri este varietatea brumărie” (Georgeoni 1936: 30). Mai rar se folosește forma masculină a adj.: albastru „berbece alboi„. – Lat. *albaster (de la albus) (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DER, DEX). Sensul primar al etimonului latin, de „sur, cenușiu, alboi” este atestat numai în dialectul mr. și în subdial. maramureșean.
albastru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)albástru1 adj. m.,
pl. albáștri, art. albáștrii; f. albástră, pl. albástrealbastru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)albástru2 s. n.,
art. albástrulalbastru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)albastru a.
1. de fața cerului senin;
2. fig. trist, melancolic (v.
inimă);
3. imaginar:
vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM. (cf. fr.
contes bleus). [Formațiune românească din
alb cu ajutorul sufixului
astru, lit. care bate în alb, în opozițiune cu
vânăt]. ║ f. pl.
albastre, haine de această coloare, îmbrăcăminte burgheză sau nobilă. ║ n.
1. coloarea albastră:
albastrul cerului, mării; 2. substanță astfel colorată:
albastru de Prusia.