aburca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABURCÁ, abúrc, vb. I.
Tranz. și
refl. (
Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. –
Et. nec. Cf. urca.aburca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)aburcá (-c, át), vb. –
1. A urca, a sui. –
2. A urca, a ridica. Dintr-un
der. vulg. al
lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *
aboricare; însă dificultatea conservării lui
b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui
b protetic *
bŏrĭcāre de la *
ŏrĭcāre, (precum *
burere, bustum de la
urere), sau al unei compuneri cu
ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu,
ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la
lat. *
arboricare <
arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui
aburca cu
urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.
aburca (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ABURCÁ, abúrc, vb. I.
Tranz. și
refl. (
Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se; a (se) ridica.
aburca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aburcá (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 3
abúrcăaburcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aburcà v. Mold.
1. a ridica o greutate în spinare:
apoi săltând lemnele și aburcându-le cam anevoie CR.;
2. refl, a se urca opintindu-se:
începe a se aburca pe cireș în sus CR. [Cf.
burica].
aburca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABURCÁ, abúrc, vb. I.
Tranz. și
refl. (
Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. —
Et. nec. Cf. urca.