abunda (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABUNDÁ, pers. 3
abúndă, vb. I.
Intranz. 1. A fi, a se găsi din belșug, în mare cantitate; a prisosi.
2. A avea, a conține; a folosi din belșug. – Din
fr. abonder, lat. abundare.abunda (Marele dicționar de neologisme, 2000)abundá vb. intr. a fi, a se găsi, a avea din belșug. (după fr.
abonder, lat.
abundare)
abunda (Dicționar de neologisme, 1986)ABUNDÁ vb. I. intr. 1. A fi din belșug, a prisosi.
2. (
Rar) A avea, a poseda din belșug. [Cf. lat.
abundare, fr.
abonder].
abunda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)abundá (-d, -át), vb. – A fi, a se găsi din belșug, a prisosi. <
Lat. abundare (
sec. XIX). Puțin folosit, mai ales la
pers. a 3-a, ceea ce explică oscilația între
abund și
abundez. Der. abundent, adj.;
abundență, s. f. Amîndouă formele sînt dezaprobate de unii gramaticieni conservatori, care pledează pentru
abundant și
abundanță. Totuși primele forme s-au generalizat, datorită confuziei ușor de făcut între terminațiile
fr. -ant și
-ent: fr. abondant >
abundent și
fr. contondant >
contundent, ca și
fr. pénitent >
penitent.abunda (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ABUNDÁ, pers. 3
abúndă, vb. I.
Intranz. 1. A fi, a se găsi din belșug, în mare cantitate.
2. A avea, a conține, a folosi din belșug.
Piesa abundă în scene comice. –
Fr. abonder (
lat. lit. abundare).
abunda (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abundá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
abúndă; ger. abundấndabunda (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABUNDÁ, pers. 3
abúndă, vb. I.
Intranz. 1. A fi, a se găsi din belșug, în mare cantitate; a prisosi.
2. A avea, a conține; a folosi din belșug. — Din
fr. abonder, lat. abundare.abundà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)abundà v. a prisosi:
România abundă în vii.