abjurare - explicat in DEX

abjurare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ABJURÁRE, abjurări, s. f. Acțiunea de a abjura și rezultatul ei. – V. abjura.

abjurare (Dicționar de neologisme, 1986)
ABJURÁRE s.f. Renegare, renunțare publică (la o idee, la o doctrină etc.); abjurație. [< abjura].

abjurare (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ABJURÁRE, abjurări, s. f. (Rar) Acțiunea de a abjura și rezultatul ei.

abjurare
abjuráre s.f. (relig.; în creștinism și islamism) Renunțare solemnă și definitivă la o altă religie sau doctrină practicată până atunci, considerată falsă sau greșită; abjurație. ♦ Formulă scrisă sau orală prin care se exprimă această renunțare. ♦ Gener. Renegare publică a unei credințe, a unei doctrine, a unei opinii etc. • pl. -ări. /v. abjura. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)

abjurare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
abjuráre s. f., g.-d. art. abjurắrii; pl. abjurắri

abjurare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
abjurare f. renunțare solemnă la o erezie. Abjurările cele mai celebre au fost: a lui Enric IV în 1593 și a reginei Cristina de Suedia în 1665 (amândoi făcându-se, din protestanți, catolici).

abjurare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ABJURÁRE, abjurări, s. f. Acțiunea de a abjura și rezultatul ei. — V. abjura.