abjura (Marele dicționar de neologisme, 2000)abjurá vb. tr. a renega public o credință, o doctrină, o opinie. (< fr.
abjurer, lat.
abiurare)
abjura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABJURÁ, abjúr, vb. I.
Tranz. A renega public o credință religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din
fr. abjurer, lat. abjurare.abjura (Dicționar de neologisme, 1986)ABJURÁ vb. I. tr. (
Rar) A renega public o religie. ♦ A renunța la o doctrină, la o părere etc. [< fr.
abjurer, lat.
abiurare].
abjura (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ABJURÁ, abjúr, vb. I.
Tranz. (Rar) A se lepăda de o credință; a renega o doctrină, o părere etc. –
Fr. abjurer (
lat. lit. abjurare).abjuraabjurá vb. I. tr. (
compl. indică credințe, doctrine, opinii etc.) A renega public. ♦ Gener. A renunța definitiv. • prez.ind.
abjúr. / <fr.
abjurer, lat.
abiurare „a tăgădui“. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
abjura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abjurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
abjúrăabjurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)abjurà v.
1. a se lepăda prin jurământ de o religiune, de o doctrină;
2. fig. a renunța la o părere, a părăsi cu totul.
abjura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ABJURÁ, abjur, vb. I.
Tranz. A renega public o credință religioasă, o doctrină, o părere etc. — Din
fr. abjurer, lat. abjurare.