abate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABÁTE1, abați, s. m. 1. Titlu dat superiorului unei abații.
2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din
it. ab(b)ate.abate (Marele dicționar de neologisme, 2000)abáte1 s. m.
1. superior al unei abații.
2. preot, cleric la catolici. (< it.
abbate)
abate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ABÁTE2, abát, vb. III.
1. Tranz.,
refl. și
intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată,
fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦
Refl. și
tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial).
2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent.
3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări.
4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni.
Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A doborî la pământ. –
Lat. abbattere, (
4, 5) din
fr. abattre.abate (Marele dicționar de neologisme, 2000)abáte2 vb. I.
tr., refl. a (se) îndepărta de la o direcție, o normă, o linie de conduită. II.
tr. a doborî, a culca la pământ. III.
refl. a se năpusti (asupra). IV.
intr. a-i veni cuiva o idee, a i se năzări. (< lat.
abbattere, fr.
abattre)
abateABÁTE1, abáți, s. m. ~ (din aram.
abba (= tată), prin interm. gr.
άββας și lat.
abbas, -atis) [
DRAE]
abate (Dicționar de neologisme, 1986)ABÁTE s.m. 1. Stareț, superior al unei mănăstiri catolice de călugări.
2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it.
abbate, cf. lat.
abbas].
abate (Dicționar de neologisme, 1986)ABÁTE vb. III.
1. tr., refl., intr. A (se) îndepărta de la o direcție, normă, linie de conduită etc.
2. tr. A doborî.
3. refl. A se năpusti, a cădea. [Cf. fr.
abatire, it.
abbattere].
abate (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)abáte (abătút, abătút), vb. –
1. A doborî la pămînt, a dărîma, a da jos. –
2. A devia, a îndepărta. –
3. A schimba drumul. –
4. (
Refl.) A se opri. –
5. A se grăbi, a face tot ce este cu putință. –
6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu
pron. în
dat.). –
Mr. abat, istr. abotu <
Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formație internă a
rom., plecînd de la
a bate (Pușcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism și pe celelalte ca împrumut din
sl. biti „a bate” și „a ciocăni”. Ambele opinii par discutabile, căci
biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile
rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (
cf. Gamillscheg,
abat). –
Der. abătător, adj. (muncitor);
abatere, s. f. (deviere, anomalie);
abătut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din
rom. provine
sb. abati „a devia”.
abate (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)abáte (abáți), s. m. –
1. Titlu dat superiorului unei abații. –
2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. <
It. abate. –
Der. abațial, adj. (referitor la o abație), din
it. abbaziale; abație, s. f. (mănăstire condusă de un abate), din
it. abbazia; abatisă (călugăriță care conduce o abație), din
lat. abbatissa (
sec. XIX).
abate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)abáte2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
abát, 1 pl.
abátem, 2 pl.
abáteți, imperf. 3 sg.
abăteá; conj. prez. 3
să abátă; imper. 2 sg.
abáte, 2 pl.
abáteți; part.
abătút