aiurea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AIÚREA adv.,
adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊
Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊
Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de
interj. fam.)
Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (
Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [
Pr.:
a-iu-. –
Var.:
aiúre adv.] –
Lat. aliubi +
re +
a.aiurea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)aiúrea, adv. –
1. În altă parte, undeva. –
2. Cu capul în nori, în mod inconștient. –
Var. aiuri, aiure. –
Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie
ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia
cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu
ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma
vulg. a lui
vis, adică *
volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (
cf. pronunțarea actuală a acestui
vb. în
rom.:
(v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -
re fie că reprezintă
lat. *
(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni
adv. rom.,
cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru
rom. s-ar putea explica formarea lui
aiurea și pe baza lui *
ubi volet, construcție cu totul paralelă cu
ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui
alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la
aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu,
Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu
fr. ailleurs, v. sp. alubre, port.,
gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și
rom., căci forma *
aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul
rom. Dificultatea cea mai mare este la -
re care s-a încercat explicată prin
lat. libet, puțin probabil. Cipariu,
Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la
lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă
vb. aiuri de la
tc. hayir „stupefiat”.
Der. aiura (
var. aiuri),
vb. (a delira);
aiureală, s. f. (delir, extravaganță;
Arg., somn, acțiunea de a dormi);
aiurit, s. m. (
fam., nebun, prost);
aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui
aiura, față de
aiuri, cf. Iordan,
BF, II, 63.
aiurea (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AIÚREA adv. În alt loc, în altă parte; undeva, departe. ◊
Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊
Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost. ◊ (Cu valoare de interjecție,
fam.)
Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zăpăcit. [
Var.:
aiúre adv.] –
Lat. aliubi +
re +
a.aiurea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)aiúrea adv.aiurea (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)aiurea adv.
1. în alt loc;
fig. cu gândul aiurea, distrat;
2. într´aiurea, fără șir, ca un nebun;
vorbește într’aiurea, delirează, buiguește. [Lat. *ALIUBI,
aiu-(re), cu un sufix amplificativ].
aiurea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AIÚREA adv.,
adj. 1. Adv. în alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊
Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊
Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de
interj.,
fam.)
Aiurea ! N-ai dreptate. 2. Adj. (
Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [
Var.:
aiúre adv.] —
Lat. aliubi + re + a.aĭurea (Dicționaru limbii românești, 1939)aĭúrea adv. (lat.
aliorsum, a. î., de unde și fr.
ailleurs. V.
nicăĭurea și
pururea).
Trans. Mold. În altă parte, în alt loc:
s' a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat.
A vorbi într' aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și
aĭurele(a), aĭurile(a).