țuțuian (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚUȚUIÁN, țuțuieni, s. m. (
Reg.) Cioban ardelean. [
Pr.:
-țu-ian] –
Țuțui +
suf. -an.țuțuian (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țuțuián (
reg.)
s. m.,
pl. țuțuiénițuțuĭan (Dicționaru limbii românești, 1939)țuțuĭán m., pl.
ĭenĭ (d.
țuțuĭ, var. din
țuguĭ, adică „om cu căcĭula țuguĭată saŭ moțată”. D. rom. saŭ mrom.
cĭucĭulĭan, cĭocîrlan, vine ngr.
tsutsulĭános, cĭocîrlan, adică „moțat”. Cp. cu mrom.
cĭucĭulă, pisc, și drom.
cĭocoĭ). Cĭoban din regiunea Sibiuluĭ (CL. 1912, 123) saŭ Ardelean în general (ca moș Nichifor coțcaru al luĭ Creangă).
Fig. Mold. Țopîrlan, om de un aspect rustic:
ce țuțuĭan ! V.
zaporojan și
marangoz.țuțuian (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țuțuian m. cioban din Ardeal:
Moș Nichifor țuțuianul CR. [După
țuțuiul sau moțul ce-i cade pe frunte].
țuțuian (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚUȚUIÁN, țuțuieni, s. m. (
Reg.) Cioban ardelean. [
Pr.: -
țu-ian]. —
Țuțui +
suf. -
an.