țocăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚOCĂÍ, țócăi, vb. IV. (
Fam.)
1. Tranz. și
refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot).
2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. –
Țoc +
suf. -ăi.țocăi (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)țocăí,
țocăiésc, vb. IV (reg. și fam.)
1. a săruta cu zgomot.
2. a plescăi.
țocăi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)țocăi, țocăi I. v. t. a săruta cu zgomot
II. v. r. a se săruta zgomotos
țocăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țocăí (a ~) (
fam.)
vb.,
ind. prez. 3
țócăie, imperf. 3
sg. țocăiá; conj. prez. 3
să țócăiețocăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚOCĂÍ, țócăi, vb. IV. (
Fam.)
1. Tranz. și
refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot).
2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. —
Țoc +
suf. -
ăi.țocăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)țócăĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (d.
țoc. V.
țuc). Fac
țoc: un copil țocăĭa la peptu [!] mameĭ. V. tr.
Fam. Iron. Pup, sărut:
copiilor nu le place să-ĭ țocăĭ. V. refl.
A se țocăi în public e lucru ordinar.țocăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țocăì v.
1. fam. a pupa repede și cu sgomot;
2. a suge prin somn (vorbind de prunci). [V.
țoc!].