ținut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de
a ține. II. 1. (În trecut) Teritoriu mai întins care constituia o unitate administrativă.
2. Loc, regiune.
3. (
Înv.) Țară. –
V. ține.ținutȚINÚT, -Ă, ținuți, -te, adj. v.
ȚINE. – [DEX '98]
ținut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ținút s. n.,
pl. ținúturiținut (Dicționaru limbii românești, 1939)ținút n., pl.
urĭ (d.
a ținea, adică „în stăpînire”). Județ (vechĭ). Regiune, localitate:
frumoase ținuturĭ ! De la 1939. Maĭ multe județe conduse de un „rezident regal”.
ținut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ținut n. Mold. județ. [Vechiu-rom.
ținut, stăpânire și loc stăpânit (cf. slav. DERJABA, țară (din DERJATI, a ținea)].
ținut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚINÚT, ținuturi, s. n. I. Faptul de a ține.
II. 1. Loc, regiune.
2. (în Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească.
3. (
înv.) Țară. —
V. ține.