țintaură - explicat in DEX

țintaură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. – Var.: centáură s. f.] – Din lat. centaurea, fr. centaurée.

țintaură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
țintáură (-re), s. f. – Fierea-pămîntului (Erythraea centaurium). – Var. centaură. De la numele științific, după cum se pare cu pronunțare germ.

țintaură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
țintáură (reg.) (-ta-u-) s. f., g.-d. art. țintáurei; pl. țintáure

țintaură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
țintaură f. Bot. centaurea.

țintaură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚINTÁURĂ, țintaure, s. f. (Reg.) Plantă erbacee medicinală cu flori roșii sau albe, cu fructul o capsulă (Centarium umbellatum). [Pr.: -ta-u-. — Var.: centáură s. f.] — Din lat. centaurea, fr. centaurée.