țingău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚINGĂU s. m. v. țângău.țingău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țingắu (
reg.)
s. m.,
art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắiițingău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țingău m. Mold.
1. băietandru;
2. fig. tânăr fără experiență:
pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țingău CAR. [V.
ținc].
țingău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚINGẮU, țingăi, s. m. (
Reg.) Flăcăiaș, băietan. [
Var.:
țângắu s. m.] —
Țânc +
suf. -ău.țingăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)țingắŭ m. (d.
țînc saŭ ung.
cinkó, fetișcană).
Vest. Iron. Băĭetan, mucos, tînăr (care pretinde lucrurĭ marĭ):
cum să îndrăznească asta un țingăŭ ? – Și
țincăŭ (Br.). V.
țincar.