țingăŭ - explicat in DEX

țingău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȚINGĂU s. m. v. țângău.

țingău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
țingắu (reg.) s. m., art. țingắul; pl. țingắi, art. țingắii

țingău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
țingău m. Mold. 1. băietandru; 2. fig. tânăr fără experiență: pe drum s’a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țingău CAR. [V. ținc].

țingău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȚINGẮU, țingăi, s. m. (Reg.) Flăcăiaș, băietan. [Var.: țângắu s. m.] — Țânc + suf. -ău.

țingăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
țingắŭ m. (d. țînc saŭ ung. cinkó, fetișcană). Vest. Iron. Băĭetan, mucos, tînăr (care pretinde lucrurĭ marĭ): cum să îndrăznească asta un țingăŭ ? – Și țincăŭ (Br.). V. țincar.