țincar(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) ȚINCÁR,țincari, s. m. (Reg.; depr.) Copil, țânc. – Ținc2 + suf. -ar.
țincar(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) țincár (reg.) s. m., pl. țincári
țincar(Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929) țincar m. Mold. fam. băiețandru: să te mărite cu țincarul ei AL.
țincar(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) ȚINCÁR,țincari, s. m. (Reg.) Copil, țânc. — Ține2 + suf. -ar.