țiglă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÍGLĂ1, țigle, s. f. Piesă de argilă arsă, de sticlă, de mortar, de ciment, în formă de placă, folosită la învelit casele. – Din
scr. cigla.țiglă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚÍGLĂ2, țigle, s. f. (
Reg.) Vergea de lemn sau de metal ascuțită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige; frigare. –
Cf. germ. Zacke.țiglă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)țíglă,
țígle, s.f. (pop.)
1. frigare de lemn sau de fier alcătuită dintr-un băț ascuțit.
2. băț despicat la un cap pentru prins raci.
țiglă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țíglă (-le), s. f. – Placă de argilă, ceramică etc. pentru învelit casele.
Germ. Ziegel (Borcea 216; Tiktin) prin intermediul
sb. cigla (Miklosich,
Fremdw., 81; Cihac, II, 433;
cf. REW 8618),
pol. cegla, rut. tjaglij (Byhan 336). –
Der. țiglar, s. m. (persoană care face sau pune țigla).
țiglă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)țiglă, țigle s. f. (glum.) bască.
țiglă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țíglă (ți-glă) s. f.,
g.-d. art. țíglei; pl. țíglețiglă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) țíglă f., pl.
e (sîrb.
cigla, bg.
cikla, rut.
cegla, germ.
ziegel, vgerm. tegel,
d. lat. tégula, olană [d.
tégere, a acoperi] de unde vine și it.
tégola, fr.
tuile; ung. [d. germ.]
tégla. V.
pro-tejez).
Vest. Placă de pămînt ars de acoperit casa.
țiglă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) țíglă f., pl.
e (cp. cu germ.
zacke, țepușă,
zickzack, zigzag, și
zwickel, clin. V.
țaclă și
țăcălie).
Nord. Frigare de lemn
țiglă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țiglă f. cărămidă de pământ ars pentru învelit case. [Serb. ȚIGLA (din nemț.
Ziegel)].
țiglă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țiglă f. Mold.
1. frigare de lemn ascuțit și subțiat (în bucătăria țăranului):
2. pl. bețe despicate la un capăt de prins raci. [Origină necunoscută].