țar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚAR, țari, s. m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave; persoană care purta acest titlu. – Din
rus. țar.țar (Marele dicționar de neologisme, 2000)ȚAR s. m. titlu dat vechilor împărați ai Rusiei și vechilor suverani ai sârbilor și bulgarilor. (< rus.
țar)
țar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țar (-ri), s. m. –
1. (Înv.) Împărat. –
2. Monarh slav.
Sl. carĭ, din mgr. ϰαισαρ. –
Der. țarevici, s. m. (fiu de țar), din
rus. carevič; țarină, s. f. (nevastă de țar, împărăteasă rusă), din
rus. carica; Țarigrad, s. m. (Constantinopol),
înv., din
sb. Carigrad.țar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țar s. m.,
pl. țarițar (Dicționaru limbii românești, 1939)țar m. (rus.
carĭ, d. got.
káisar, care vine de la lat.
Caesar, care se pronunța
Káisar în ainte [!] de Hr. V.
chesar). Împărat rusesc.
țar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Țar m. titlul împăratului Rusiei, al regilor Bulgariei (dela 1908) și Muntenegrului (dela 1910). [Nume de aceiaș origină cu
Cezar].
țar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚAR, țari, s. m. (în Evul Mediu și în epoca modernă, la bulgari, sârbi și ruși) Titlu dat monarhului; persoană care purta acest titlu. — Din
rus. țar.