țăruș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȚĂRÚȘ, țăruși, s. m. Par scurt, ascuțit la un capăt, care se înfige în pământ și care servește pentru a fixa sau a lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie de demarcație etc. –
Et. nec.țăruș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)țărúș (-și), s. m. – Par, prăjină, băț. Origine necunoscută. Apropierea de
sl. cerŭ, cf. cer (Cihac, II, 432; Conev 49), sau de la
lat. terrĕus (Giuglea,
Dacor., II, 327; REW 8673a) nu reprezintă interes. Apare din
sec. XVII. Ar putea fi un
der. de la
tarac, taraș „par”, dar fonetismul este dificil.
țăruș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)țărúș s. m.,
pl. țărúșițăruș (Dicționaru limbii românești, 1939)țărúș m. (orig. neșt.). Par mic înfipt în pămînt (de legat o vită, pînza cortuluĭ ș. a.), jalon.
țăruș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)țăruș m.
1. par mic ce se bate în pământ;
2. priponul calului. [Origină necunoscută].
țăruș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȚĂRÚȘ, țăruși, s. m. Par scurt, ascuțit la un capăt, care se înfige în pământ și care servește pentru a fixa sau a lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie de demarcație etc. —
Et. nec.