șutili (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șutilí,
șutilésc, vb. IV (înv. și reg.)
1. a măguli, a linguși; a amăgi; a înșela (cu promisiuni).
2. A mângâia, a dezmierda.
șutili (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șutilí (-lésc, -ít), vb. – A linguși, a se băga pe sub pielea cuiva. –
Var. șuteli, șutuli. Origine incertă este cuvîntul
înv. (
sec. XVI), care se mai folosește încă; pare
der. din
sl. šutiti „a glumi”,
cf. ceh. šutiti „a glumi”,
rus. šutitĭ, cu
suf. expresiv -
li (
cf. șotie). Legătura semantică este evidentă,
cf. burla „glumă” și „înșelare”,
chanza „glumă” și „viclenie” etc. Rezultatul inițial trebuie să fie
șuti, după cum se vede din
der. șuteală, s. f. (lingușeală, înșelătorie față de),
șulititură, s. f. (
înv., lingușeală, periere). Dacă această ipoteză este exactă, atunci
șuti, vb. (a fura) cuvînt de
Arg., mu poate fi decît același termen; explicația prin intermediul
țig. šau-, participiul
šuto „a pune” (Graur 109; Vasiliu,
GS, VII, 127; Juilland 177) nu pare suficientă și oricum nu l-ar explica pe Coresi. –
Der. șuț, s. m. (hoț);
șuteală, s. f. (furt);
șutitor, s. m. (hoț).