șurub (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊
Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊
Expr. A-i face (cuiva)
un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele.
A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva.
2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦
Fig. Vârtej de apă. [
Var.:
șurúp s. n.] – Din
germ. dial. Schrube.șurub (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șurúb (-buri), s. n. –
1. Tijă filetată. –
2. Truc, șiretlic. –
Var. șurup. Germ. Schraube, dial. Schrube (Cihac, II, 394; Philippide,
Principii, 38),
cf. rus. sčurup, pol. szrub. –
Der. șurubi, vb. (a înșuruba; a înșela);
înșuruba (
var. înșurupa),
vb. (a prinde în șuruburi, a răsuci);
deșuruba, vb. (a desface un șurub);
șurubar, s. m. (intrigant);
șurubărie, s. f. (intrigă, șmecherie);
șurubelniță (
var. șurupelniță),
s. f. (unealtă cu care se pun sau se scot șuruburi).
șurub (Dicționaru limbii românești, 1939)șurúb (est) și
șurúp (vest) n., pl.
urĭ (rut.
šruba, rus.
ščurúp, pol.
szrub, szruba, d. vgerm.
schrube, ngerm.
schraube, șurub. Cp. cu
gunoĭ, îld.
*gnoĭ). Cuĭ (de fer [!] saŭ și de lemn) cu vîrfu spiralat care pătrunde învîrtindu-se, ca și sfredelu.
Fig. A întoarce șurubu, a o întoarce alt-fel ca să reușeștĭ.
A umbla cu șuruburĭ, a umbla cu șurubăriĭ, cu șmecheriĭ, cu sofizme [!].
A face cuĭva șurub pin [!] cap, a-ĭ face morișcă, a-l apuca de păr și a-l învîrti.
șurub (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șurúb s. n.,
pl. șurúburișurub (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șurub n. Mold.
1. V.
șurup; 2. fig. cârcioc:
așa e că mi-o întors șurubu? AL.;
3. morișcă:
mama să ne facă câte un șurub două prin cap CR. [Nemț. SCHRAUBE].
șurub (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊
Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊
Expr. A-i face (cuiva)
un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele.
A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva.
2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub (
1) sau care se manevrează prin răsucire. ♦
Fig. Vârtej de apă. [
Var.:
șurúp s. n.] — Din
germ. dial. Schrube.