șuierătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘUIERĂTÚRĂ, șuierături, s. f. Șuierat
1, șuier. [
Pr.:
șu-ie-] –
Șuiera +
suf. -ătură.șuĭerătură (Dicționaru limbii românești, 1939)șuĭerătúră f., pl.
ĭ. Est. Rezultatu șuĭerăriĭ:
s´a auzit o șuĭerătură. Modu cum șuĭerĭ:
șuĭerătura asta nu-mĭ place. – În vest
fluĭerătură.șuierătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șuierătúră s. f.,
g.-d. art. șuierătúrii; pl. șuierătúrișuierătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șuierătură f.
1. șuierat prelungit;
2. dezaprobare manifestată prin șuierat.
șuierătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘUIERĂTÚRĂ, șuierături, s. f. Șuierat
1, șuier. —
Șuiera +
suf. -
ătură.