șucar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘUCÁR, -Ă, șucari, -e, adj.,
subst. (
Arg.)
1. Adj. (Despre oameni) Frumos, bine.
2. S. n. (În forma
șucăr) Gălăgie, scandal; supărare.
3. S. m. (În forma
șucăr) Hoț. [
Var.:
șúcăr s. n.,
s. m.] – Din
țig. șukar. – Pentru sensul
3., cf. și
germ. Schacher.șucar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șucár (-ră), adj. – (
Arg.) Drăguț, prețios, frumușel. Țig.
šukar (Graur 188; Juilland 174-6;
cf. Wlislocki 121),
cf. sp. juncal (Claveria 224 și
Bol. R. Acad. Esp., XXXIII, 92). Legătura cu
șugar (Cihac, II, 528) este improbabilă.
Cf. șucări.șucar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)șucar, -ă, șucari, -e adj. (d. oameni) frumos
șucar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘUCÁR, -Ă, șucari, -e, adj.,
s. n.,
s. m. (
Arg.)
1. Adj. (Despre oameni) Frumos, bine.
2. S. n. (In forma șucăr) Gălăgie, scandal; supărare. 3.
S. m. (în forma șucăr) Hoț. [
Var.:
șúcăr s. n.,
s. m.] — Din
țig. șukar (pentru sensul
3, cf. și
germ. Schacher).