șubred (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘÚBRED, -Ă, șubrezi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Lipsit de vigoare, nerezistent la eforturi; firav, plăpând. ♦ (Despre lucruri) Lipsit de rezistență, de trăinicie, care este gata să se prăbușească; șubrezit. ♦
Fig. (Despre teorii, concepții, argumente etc.) Care nu rezistă unei analize mai serioase, unei critici mai severe; discutabil, neîntemeiat.
2. P. ext. Precar, nesigur. –
Et. nec.șubred (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șúbred (-dă), adj. – Fragil, debil, delicat, friabil. Poate din
lat. hýbrĭdus ‹
gr. ύβρίδος, cu
ș ‹
ex-; pentru schimbarea
și ›
șu-, cf. șuera; la relația semantică „hibrid” = „degenerat” este normală,
cf. bastard. Oricum, terminația
-ed nu poate fi decît
lat. -
idus, care nu a fost productivă în
rom.,
cf. lînced, muced, rînced. –
Der. din
sl. šuplĭ „debil”, cu
suf. -ed (Cihac, II, 395; Loewe 40; Weigand,
Jb, XVI, 78) nu pare posibilă. –
Der. șubrezi vb. (a slăbi);
șubrezeală (
var. șubrez(en)ie),
s. f. (fragilitate, debilitate).
șubred (Dicționaru limbii românești, 1939)șúbred, -ă adj. (orig. neșt.). Slab, fără putere:
om șubred, sănătate șubredă, (fig.)
casă, societate șubredă.șubred (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șúbred (șu-bred) adj. m.,
pl. șúbrezi; f. șúbredă, pl. șúbredeșubred (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șubred a. fragil [Origină necunoscută].
șubred (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘÚBRED, -Ă, șubrezi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Lipsit de vigoare, nerezistent la eforturi; firav, plăpând. ♦ (Despre lucruri) Lipsit de rezistență, de trăinicie, care este gata să se prăbușească; șubrezit. ♦
Fig. (Despre teorii, concepții, argumente etc.) Care nu rezistă unei analize mai serioase, unei critici mai severe; discutabil, neîntemeiat.
2. P. ext. Precar, nesigur. —
Et. nec.