ștrengar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ♦ Bărbat ușuratic, afemeiat. –
Ștreang +
suf. -ar.ștrengar (Dicționaru limbii românești, 1939)ștrengár m. (d.
ștreang, adică „bun de ștreang, un spînzurat”).
Fam. Care face ștrengăriĭ. – Fem.
-ăriță, pl.
e.ștrengar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ștrengár s. m.,
pl. ștrengáriștrengar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ștrengar m. băiat care bate podurile. [Lit. vrednic de ștreang sau de spânzurătoare].
ștrengar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘTRENGÁR, ștrengari, s. m. (Adesea adjectival) Tânăr, copil zburdalnic, care se ține de pozne sau umblă hoinar. ◊ Bărbat ușuratic, afemeiat. —
Ștreang +
suf. -
ar.