ștemuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Sculă în formă de daltă boantă cu care se efectuează ștemuirea.
2. S. m. și
f. Muncitor care ștemuiește. [
Pr.:
-mu-i-] –
Ștemui +
suf. -tor.ștemuitor (Marele dicționar de neologisme, 2000)ȘTEMUITÓR s. n. daltă cu vârful bont, folosită pentru ștemuire. (< ștemui + -tor)
ștemuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ștemuitór1 (persoană)
(-mu-i-) s. m.,
pl. ștemuitóriștemuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ștemuitór2 (instrument)
(-mu-i-) s. n.,
pl. ștemuitoáreștemuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘTEMUITÓR, -OÁRE, ștemuitori, -oare, subst. 1. S. n. Instrument în formă de daltă cu care se efectuează ștemuirea.
2. S. m. și
f. Muncitor care ștemuiește. [
Pr.: -
mu-i-] —
Ștemui +
suf. -
tor.