ști (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘTI, știu, vb. IV.
I. 1. Tranz. și
intranz. (Folosit și
absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊
Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză.
Pe neștiute =
a) fără să-și dea seama;
b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊
Expr. (
Tranz.,
absol.)
Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic.
Știu eu (sau
știi tu etc.)
ce știu (sau
știi etc.) sau
las' că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare.
Știi ce? sau
știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun.
(Numai) Dumnezeu știe sau
știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație.
Dumnezeu (mai) știe sau
dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (
Intranz.)
A-i ști (cuiva)
de urmă = a ști unde se află cineva.
Pe cât (sau
după cât)
știu = după informațiile pe care le am.
2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi.
3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦
Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦
Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie.
4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦
Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva.
5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de...
II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊
Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească;
p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat.
A ști pe de rost (sau
pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊
Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură.
A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de...
A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (
Absol.)
Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire.
2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊
Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi.
3. A ține minte, a-și aminti.
4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊
Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva).
Mai știi sau
mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa.
Nu știu cum = în mod inexplicabil.
A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar.
A-i fi (cuiva)
nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat)
Un nu știu cum sau
un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (
Intranz.)
A nu ști de glumă = a fi supărăcios.
5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui.
6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊
Expr. Să știu (bine) că... sau
de-aș ști că... = chiar dacă... ♦
Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. –
Lat. scire.ști (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ști (-íu, -iút), vb. – A avea cunoștință, a cunoaște. –
Mr. știu, știut, știre, megl. știu, știri, istr. știwu. Lat. scῑre (Diez, I, 365; Pușcariu 1648; REW 7722),
cf. logud. iskire (Wagner 112) și
știință. –
Der. știre, s. f. (știință, cunoștință: notiță, aviz; cunoaștere, preocupare);
știrici, vb. (a căuta, a cerceta, a iscodi; a comunica, a face să se știe) în
Trans. și Banat de la
știre cu
suf. expresiv;
știut, adj. (cunoscut; faimos; expert, experimentat);
neștiut, adj. (ignorant);
știutor, adj. (care știe);
neștiutor, adj. (ignorant);
atotștiutor, adj. (care le știe pe toate);
știutură, s. f. (cunoaștere),
înv.;
neștire, s. f. (inconștiență). Expresia
nu știu, cînd nu poartă accent stilistic se abreviază de regulă
nuș’, cel puțin în
Munt.,
nuș cu ce ‹
nu știu cu cine. De aici
niște, pron. indef. (unii, unele, anumiți, anumite, cîțiva, cîteva) în loc de
nuș’ce, REW 5899;
neștine (
var. neșcine, nușcine),
pron. indef. (oarecare);
nescit (
var. neschit),
adv. (ceva);
niscai (
var. niscaiva, nescai, nescare, niscare),
pron. indef. (ceva, unii). Toate aceste
comp., sau cel puțin unele dintre ele ar putea conduce direct la
lat., respectiv la
nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem; dar această ipoteză poate nu este necesară.
ști (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ști (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. știu [
pron. știu], 2
sg. știi, 3
sg. ștíe, imperf. 3
sg. știá; conj. prez. 3
să ștíe; ger. știínd; part. știútștì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ștì v.
1. a cunoaște cu deplină cunoștință:
știe geografia; 2. a coprinde și ținea minte:
știe lecțiunea; 3. a se pricepe:
nu știe să lucreze; 4. a fi informat:
știu că a plecat. [Lat. SCIRE].
ști (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘTI, știu, vb. IV.
I. 1. Tranz. și
intranz. (Folosit și
absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊
Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză.
Pe neștiute =
a) fără să-și dea seama;
b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊
Expr. (
Tranz.,
absol.)
Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic.
Știu eu (sau
știi tu etc.)
ce știu (sau
știi etc.) sau
lasćă știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare.
Știi ce? sau
știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun.
(Numai) Dumnezeu știe sau
știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație.
Dumnezeu (mai) știe sau
dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (
Intranz.)
A-i ști (cuiva)
de urmă = a ști unde se află cineva.
Pe cât (sau
după cât)
știu = după informațiile pe care le am.
2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi.
3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦
Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦
Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie.
4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦
Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva.
5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de...
II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊
Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească;
p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat.
A ști pe de rost (sau
pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊
Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nicio soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură.
A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de...
A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (
Absol.)
Știu eu? exprimă îndoială, nesiguranță, șovăire.
2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊
Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi.
3. A ține minte, a-și aminti.
4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊
Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva).
Mai știi sau
mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa.
Nu știu cum = în mod inexplicabil.
A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar.
A-i fi (cuiva)
nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat)
Un nu știu cum sau
un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (
Intranz.)
A nu ști de glumă = a fi supărăcios.
5. A prevedea. A presupune, a bănui.
6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊
Expr. Să știu (bine) că... sau
de-aș ști că... = chiar dacă... ♦
Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. —
Lat. scire.