șopăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘOPĂÍ, șopăiesc, vb. IV.
Intranz. (
Fam.) A vorbi cu cineva în șoaptă; a șopti, a șușoti. ◊
Loc. adv. Pe șopăite = în șoaptă. –
Șopa +
suf. -ăi.șopăi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)șopăi, șopăiesc v. i. a vorbi
(cu cineva) în șoaptă; a șopti, a șușoti
șopăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)șópăĭ, a
-í v. intr. (d.
șopa-șopa).
Rar. Șopotesc, șoptesc. – Și
șopoĭ.șopăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șopăí (a ~) (
fam.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. șopăiésc, imperf. 3
sg. șopăiá; conj. prez. 3
să șopăiáscă șopăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘOPĂÍ, șopăiesc, vb. IV.
Intranz. (
Fam.) A vorbi cu cineva în șoaptă; a șopti, a șușoti, ◊
Loc. adv. Pe șopăite = în șoaptă. —
Șopa +
suf. -
ăi.