șoaptă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire;
p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊
Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc;
fig. susur, freamăt, șopot.
2. (La
pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. – Din
șopti (derivat regresiv).
șoaptă (Dicționaru limbii românești, 1939)șoáptă și (vechĭ)
șóptă f., pl.
e (d.
șoptesc). Vorbă șoptită:
am auzit o șoaptă. Fig. Vorbă aruncată în ascuns:
șoaptele calomniatorilor.șoaptă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șoáptă s. f.,
g.-d. art. șoáptei; pl. șoápteșoaptă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șoaptă f.
1. acțiunea de a șopti:
zice în șoapte; 2. susur:
șoapta frunzelor OD. [Tras din
șoptì].
șoaptă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘOÁPTĂ, șoapte, s. f. 1. Vorbire cu voce înceată, șoptire;
p. ext. vorbă sau comunicare rostită pe șoptite. ◊
Loc. adj. și adv. În șoaptă = încet, în taină, abia auzit. ♦ Murmur de glasuri care șoptesc;
fig. susur, freamăt, șopot.
2. (La
pl.) Calomnii, bârfeli, clevetiri. — Din
șopti (derivat regresiv).