șchiop (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘCHIOP, -OÁPĂ, șchiopi, -oape, adj.,
s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦
P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦
Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab.
2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊
Expr. De o (sau
cât o)
șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Din
lat. *excloppus.șchiop (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șchiop (-oápă), adj. – Olog, cotonog, cu un picior mai scurt, șontorog. –
Mr.,
megl. șcl’op, istr. șliop. Lat. cloppus (Pușcariu 1550; REW 1997; Tiktin),
cf. v. fr.,
prov. clop. Rom. presupune *
scloppus, cf. alb. škjep (Philippide, II, 643),
fr. écloper; s- s-ar putea explica prin
lat. ex-, sau poate printr-o comtaminare cu
lat. stloppus „zgomot”,
cf. v. it. schioppo „plescăit, trosnet”, care s-ar fi zis pentru zgomotul ritmic al mersului,
cf. cat. esclop „copită”. Uz general (
ALR, I, 71).
Der. șchiopa, vb. (a merge, a rămîne șchiop; a ciomăgi), cuvînt de uz general (
ALR, I, 95), pe care Tiktin și Candrea îl derivă din
lat. exclǒppāre; șchioapă, s. f. (palmă), numită așa, căci măsurînd ceva cu degetul mare și arătătorul deschis, repetarea mișcării seamănă cu o șchiopătare);
șchiopăta, vb. (a umbla șontîc; a proceda greșit), probabil prin intermediul unei
der. expresive din
lat. exclǒppitāre, după Pușcariu 1549 și Candrea; din *
cloppicāre, cu schimbul de
suf., după Tiktin și REW 1996);
șchiopă(tă)tură, s. f. (șchiopătare);
șchiopesc, adj. (de șchiop);
șchiopește, adv. (ca șchiopii);
șchiopî(r)c, interj. (imită șchiopătatul);
șchiopîrlan, s. m. (șchiop), cu un
suf. expresiv,
cf. țopîrlă, ciocîrlă.șchiop (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șchiop adj. m.,
s. m.,
pl. șchiopi; adj. f.,
s. f. șchioápă, pl. șchioápe șchiop (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șchiop a. și m.
1. care n’are decât un picior, care merge rău;
2. fig. defectuos:
versuri șchioape. [Lat. vulg. EXCLOPPUS].
șchiop (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘCHIÓP, -OÁPĂ, șchiopi, -oape, adj.,
s. f. 1. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦
P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦
Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab.
2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊
Expr. De-o (sau
cât o)
șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. —
Lat. *excloppus.șchĭop (Dicționaru limbii românești, 1939)șchĭóp, șchĭoápă adj. (lat.
clŏppus, șchĭop, și
sclŏppus, stlŏppus pleoscăĭală, adică „acela care face
leop, pleosc, șontîc cînd pășește”; it.
schioppo și
stioppo, pușcă, adică „arma care face
clamp, pleosc, poc”; pv.
clop, vfr.
clop, clopin, șchĭop; alb.
škĭep, șchĭop. V.
clopot). Care nu poate merge cu pașĭ egalĭ din cauză că e bolnav de picĭoare orĭ e olog orĭ îĭ lipsește un picĭor.
A merge șchĭop, a merge cu pașĭ neegalĭ.
Fig. Defectuos orĭ maĭ scurt:
vers șchĭop. – Și
schĭop (Munt. vest),
școp (Cor.) și
ștĭop (Maram.).