șanț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei;
p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊
Expr. (Rar)
A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi.
2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate.
3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (
1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din
pol. szaniec, germ. Schanzeșanț (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)șanț2, șanțuri, s.n. (reg.) scrumul rămas în pipă după arderea tutunului.
șanț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șanț (șánțuri), s. n. –
1. Tranșee. –
2. Săpătură, groapă, canal. –
3. Rigolă. –
4. Jgheab, crestătură, adîncitură. –
5. (Înv.) Miracol, minune.
Germ. Schanze, prin intermediul
pol. szánc (Cihac, II, 385; Tiktin),
cf. săs. schanz (Borcea 207),
mag. sánc (Gáldi,
Dict., 96),
rus. šanec (Sanzewitsch 209). Semantismul ultimului sens nu este clar și ar putea să se bazeze pe un cuvînt diferit,
cf. totuși Iordan,
BF, VII, 234.
Sec. XVII.
Der. șențui (
var. șănțui),
vb. (a face un șanț);
deșanț, s. m. (
Mold.,
Trans., ciudățenie, surpriză);
deșențat (
var. deșănțat),
adj. (rar, ciudat, curios; ieșit din comun; nepotrivit, dezordonat);
șăncăleț (
var. șancălău, șancălos),
adj. (
Trans., hazliu, nostim);
șăncălie, s. f. (
Trans., glumă).
șanț (Dicționar de argou al limbii române, 2007)șanț, șanțuri s. n. rid.
șanț (Dicționaru limbii românești, 1939)șanț1 n., pl.
urĭ (rus.
šánec, pl.
sancy, fort, întăritură: pol.
szanc, szaniec, ceh.
šanc, d. germ.
schanze, întăritură, retranșament). 1. Săpătură lungă făcută în pămînt p. apărare, p. scurgerea apeĭ ș. a.:
o tabără, o vie înconjurată de șanț. (V.
hindichĭ, ocop, sel și
sat). 2.
Vechĭ (poate pin [!] aceĭașĭ figură ca
a deraĭa. a delira, adică „a ĭeși din linia obișnuită”. Cp. și cu ceh.
šantovati, a glumi). Minune, lucru minunat.
Azĭ. Nord. De șanț, deșănțat, straniŭ:
a ți se părea de șanț, a vorbi de șanț. V.
scandel.șanț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șanț s. n.,
pl. șánțurișanț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șanț n.
1. groapă făcută în pământ pentru închiderea unui teren, pentru scursul apei sau pe dinaintea unei întărituri;
2. pl. crestături în pietrele morii. [Nemț. SCHANZE].
șanț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei;
p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊
Expr. (Rar)
A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi.
2. Tranșee. ♦ (în Evul Mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate.
3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (
1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. — Din
pol. szaniec, germ. Schanze.