șalgău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (
Înv.) Lucrător în ocnele de sare.
2. (
Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. – Din
magh. sóvágó.șalgău (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șalgắu (-ắi), s. m. – (
Trans.,
Mold.) Miner care scoate sare. –
Var. șaugău, șavgău. Mag. sóvágó (Cihac, II, 528; Drăganu,
Lui I. Bianu, București 1927, p. 137; Graur,
BL, III, 47).
șalgău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)șalgắu (
înv.)
s. m.,
art. șalgắul; pl. șalgắi, art. șalgắiișalgău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)șalgău m. Mold. cel ce taie sare la ocnă. [Și
șaugău = ung. SÓVÁGÓ (din SÓ, sare, și VÁGÓ, taie)].
șalgău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ȘALGẮU, șalgăi, s. m. 1. (
înv.) Lucrător în ocnele de sare.
2. (
Reg.) Condamnat la muncă în ocne; ocnaș. — Din
magh. sóvágó.șalgăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)șalgắŭ m. (ung.
sóvágó, d.
só, sare, și
vágó, tăĭetor).
Trans. Mold. Băĭaș, măgiaș, tăĭetor de sare în ocnă. – Și
șangăŭ, de unde vine numele
Ceangăilor (Iorga, Ist. Arm. Rom. 1, 78) și
șaŭgăŭ, șavgăŭ. V.
ocnaș.