șănțui - explicat in DEX

șănțui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.

șănțui (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
șănțui, șănțuiesc v. t. (intl.) a tăia, a spinteca (pe cineva) cu cuțitul.

șănțui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
șănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șănțuiésc, imperf. 3 sg. șănțuiá; conj. prez. 3 să șănțuiáscă

șănțui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu un șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. — Șanț + suf. -ui.

șănțuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
șănțuì v. 1. a săpa un șanț; 2. a se înconjura cu șanțuri: Mihaiu se șănțui bine BĂLC.