iuruș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IÚRUȘ s. n. v. iureș.iuruș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iuruș n. asalt:
iurușul cel dintâiu rareori izbutește AL. [Vechiu-rom.
iureș, năvala soldaților asupra dușmanului = turc. YÜRIȘ; termen militar generalizat în limba modernă]. ║ adv. repede (ca la un atac):
venia tot iuruș cu iataganul în dinți GHICA. ║ int. năvală!
iuruș!.. pe dânșii, flăcăi! AL.
iuruș (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IÚRUȘ s. n. v. iureș.ĭuruș (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭúruș n., pl.
urĭ și
e (turc.
ĭürüĭüš, ĭüriš, mers, asalt). Năvală:
a da, a face ĭuruș. – Și
ĭúreș (Munt.), ca
contuș, -eș orĭ
ratuș, -eș. V.
ĭama.